Recenzie literară la cartea "Pretorul" de Aurel Stancu, Editura Senior.

Odată cu volumul Pretorul (Senior, Călăraşi, 2007), Aurel Stancu îşi face intrarea într-un domeniu mai pretenţios al epicii, proza scurtă, confirmându-şi remarcabila înzestrare de povestitor, probată deja în două romane, Când moare o pasăre Porto-Franco, 1993) şi Un milion de lumânări (Arionda, 2000). Scriitorul nu pare interesat să ilustreze niciunul dintre "ismele" la modă, care fac ravagii printre scriitori, fie ei onirişti, postmodernişti, fantezişti, fracturişti etc. În această carte, el mizează pe principiul potrivit căruia viaţa bate nu numai filmul, ci orice închipuire, autorului revenindu-i, însă, misiunea de a decupa din realitate secvenţa semnificativă, exemplară. Protagoniştii din prozele lui Aurel Stancu aparţin tuturor categoriilor sociale, de la ţărani ("Moarte de om", p. 44) şi muncitori în industria grea ("Râuri furioase", p. 140), la intelectuali de diverse profesii, ingineri ("Concedierea", p. 112), oameni ai legii ("O aventură", p. 132) şi ai şcolii ("Profesorul de SF", p. 260), ba chiar şi altor specii, precum câinele Doc, cel trădat de oameni, din (pentru mine, cel puţin) impresionanta povestire cu titlu omonim (p. 121). Cu excepţia lui Doc, toţi aceştia au, ca trăsătură dominantă, câte o mare pasiune sau patimă, de obicei fiind vorba de o iubire fulminantă, care le modifică în mod dramatic destinul, viaţa celor mai mulţi dovedindu-se a fi o luptă încrâncenată şi o dramă. Cred că marea performanţă realizată de autor constă în aceea că, printr-un dozaj foarte bine stăpânit al efectelor, nu cade în melodramă, întrucât multe dintre subiectele pe care le tratează, încăpute pe mâini mai puţin experimentate, pot face uşor obiectul unor telenovele. "Aşteptarea", ca să vorbesc mai pe larg despre ce mi-a plăcut mie mai mult, e povestea ultimei zile de serviciu a doi criminalişti, poliţistul Mitru Culea şi procurorul Mihai Cală. Aflaţi la cafeaua de dimineaţă şi făcându-şi planuri pentru viaţa de tineri pensionari, care-i aşteaptă de a doua zi, ei răsfoiesc un ultim dosar ce le fusese repartizat, privitor la o crimă fără motiv aparent: victima era un fost maistru în construcţii, pensionar, cu copii rostuiţi pe la casele lor, respectat de vecini, fără patima beţiei, "cetăţean aproape perfect" (p. 97). Doar numele acestuia li se pare cunoscut, dintr-un caz anchetat cu mai bine de 30 de ani în urmă, deşi persoana implicată atunci în investigaţie avusese doar o vină morală. Cei doi rezolvă şi acest ultim caz, bătrâneşte şi cu blândeţe (nu spun mai mult, să nu-i stric lectorului plăcerea!), care le oferă în primul rând un serios motiv de meditaţie la soarta fiinţei omeneşti. O povestire în care răsturnările de situaţie sunt spectaculoase este chiar "Pretorul" (p.302-314), cea mai amplă desfăşurare epică în timp a volumului şi una dintre cele mai impresionante, având ca pretext naratologic o temă fierbinte a zilelor noastre, retrocedarea imobilelor abuziv ocupate în comunism de locatari ilegitimi din toate punctele de vedere, dar mai ales moral. Dincolo de spectaculosul faptelor, însă, ceea ce dă specificul acestor povestiri este reflexivitatea, meditaţia unor personaje asupra condiţiei umane şi a ironiei sorţii (singurul fel de ironie de care face uz autorul) transmiţându-se în mod subtil şi lectorului. Nu e puţin lucru, iar prin proza "prozaică" de mare forţă expresivă pe care o scrie, Aurel Stancu se înscrie cu brio într-o prestigioasă tradiţie realistă pe care, practic, o revigorează.

În: Viaţa liberă [Resursă electronică]. An. 18, nr. 5343, 24 mai 2007. ─ [sl]: [sn], [sa]

În: Pretorul. : Proză scurtă / Aurel Stancu . ─ Călăraşi : Senior, 2007, 318 p.

ŞTEFĂNESCU, Viorel (1954-2015)

821.135.1.09