O jumatate de secol si mai bine de magistratura critica exercitata de Ovid S. Crohmalniceanu i-a adus in biblioteca un numar apreciabil de volume cu autografe din partea autorilor contemporani. Trecerea timpului triaza, amplifica ori diminueaza ecoul dedicatiilor. Ies din sfera de interes simplele gesturi de circumstanta, mai ales cind e stridenta intentia magulirii criticului in scopul de a-i smulge verdictul laudativ. Dar ramin destule altele pentru a proba semnificative configuratii si conexiuni intelectuale; pot fi citite, retrospectiv, ca diagrama unui seismograf programat sa inregistreze evolutia, tectonica relatiilor din lumea scrisului, pot edifica asupra biografiei cite unei opere, in fine, pot deschide portite spre "secrete de laborator", sugerind detalii de parcurs si pozitionari inedite in contextul vremii, incit harta literaturii se vede inzestrata, astfel, cu jaloane temporar eclipsate de agitatiile si de nestatorniciile actualitatii. Citeva lapidare rinduri ajung, uneori, imprevizibile acolade peste decenii, devin marturii de referinta, sub rezerva filtrarii dozelor inevitabile de subiectivism. Cind nu sint flaterii conventionale, insusi destinatarul dedicatiilor le ia in consideratie ca si cum ar consulta pagini de arhiva, utile obiectiv istoriei literare. Asa procedeaza in Amintiri deghizate, bunaoara, acolo unde evoca intilniri cu Ion Caraion. Invers stau lucrurile cind criticul constata, tardiv nedumerit, ca Marin Preda, sub impulsul cine stie carui capriciu de moment, il omisese de la ritualul dedicatiilor, privindu-l de exemplarul scontat din Viata ca o prada. Mirare legitima pe fondul fidelitatii dialogului de mult angajat intre ei si pe cel al pretuirii reciproce, nutrite constant de cum s-au intilnit. S-au cunoscut pe cind amindoi abia paseau in lumea literara, incurajati deopotriva de Miron Radu Paraschivescu, iar afinitatile de spirit descoperite indata aveau sa-i faca solidari pentru tot restul carierei. Inca de la inceputul acesteia, Preda se declara profund indatorat lui Crohmalniceanu: ".singurul de la care am invatat in ultimii doi ani cum nu trebuie sa scriu, lucru pentru care ii exprim aici sentimente calde de prietenie si de recunostinta". Textul, caligrafiat impecabil, in noiembrie 1949, orneaza pagina de garda a napastuitei nuvele Ana Rosculet. Trecusera anii, dar prozatorul pastra intacta amintirea fecundelor imprejurari determinante in orientarea sa initiala spre care insista sa-si intoarca privirile, indatorat, cu ocazia reluarii Intilnirii din paminturi, in colectia Bpt.: ".aceste povestiri care imi evoca alte vremuri de debut, cind nu visam profesionism, ci numai arta. Cu nostalgie sfisietoare!" Paradoxala marturie (datata iunie 1966), in plina crestere a reputatiei scriitorului, pe masura ce alte si alte esafodaje epice se aliniau performantelor din Morometii. O explicatie ar exista, totusi, lasata sa transpara ceva mai devreme (iulie 1965) in dedicatia la editia revizuita a romanului Risipitorii: "Lui Croh, care a trudit si el la aceasta carte citind-o de nu stiu cite ori.". Fusesera necesare, asadar, consultari repetate, o sustinere asidua, reclamata de complicatii greu de conceput la nivelul artei stapinite de prozator; mai probabil, siciielile veneau din afara (evident, sub presiunea cenzurii, dificil de conciliat cu viziunea autorului), asa-zise "referate de lucru", comandate de foruri decizionale, cu indicatii pe cit de bizare, pe atit de categorice, inflexibile, sufocante si carora nu le-a putut da de cap fara asistenta calificata a criticului. Lui ii va reveni rolul de a aplana relele interpretari ce au intimpinat Delirul. Intima familiaritate cu arhitectura cartii, cunoasterea tuturor articulatiilor sale inca din faza de "santier" au fundamentat replica taioasa a lui Crohmalniceanu la ingerintele polemice din presa moscovita. Cea din urma si cea mai ambitioasa constructie narativa elaborata de Marin Preda poarta, in tesatura ei, sigiliul aceleiasi insufletite sustineri din partea criticului. O recunoastere suprema (s-ar zice testamentara, prin rezonanta ei definitiva) a ramas inscrisa - la 3 martie 1980 - pe exemplarul oferit din Cel mai iubit dintre paminteni: "Draga Moni, fara tine (e timpul sa ti-o spun!), aceasta carte n-ar fi fost scrisa. Dupa cum nici fara tatal meu, n-as fi scris Morometii". A pune semnul egalitatii intre modelul parintesc, absorbit in tainica geneza a importantului roman, si participarea criticului la procesul cristalizarii unei opere ulterioare - nici ca e de imaginat mai consistenta omagiere. Departe de a se instala comod in postura judecatorului suprem, detinator de criterii estetice fara gres, Crohmalniceanu a indeplinit, pentru numerosi poeti ori prozatori, oficiul consultantului destoinic, suplu, eficient mai ales sub raportul priceperii de a intui impasurile si de a preveni asupra eventualelor capcane ideologice. Probele se succed la distante diferite, nu o data din partea acelorasi confrati, incit insistenta lor capata greutate si un fel de a reverbera, dincolo de contingente. In decembrie 1955, Veronica Porumbacu insotea volumul de versuri Generatia mea cu urmatoarea inscriptie: "Lui Ov.S. Croh., fara de care nu stiu cum ar fi aparut aceasta carte.". Tot ea, in septembrie 1959, cu ocazia plachetei Intreg si parte: "Lui Ov.S.C., al doilea volum pe care il datorez bunelor lui sfaturi, cu bune sentimente". In interval, poeta isi mai adauga in palmares o selectie - Lirice - cind se simtea cumva "descoperita" fata de critic, fiindca se intimplase sa nu-l mai fi avut "la acest volum eteroclit sfetnic, ca altadata" (dec. 1957). Fireste, consultarile nu duceau matematic la rezultatele scontate. Oricita abilitate intra in joc, draconicele indicatii oficiale operau discretionar. Simptomatic avea sa fie tratamentul editorial rezervat Mariei Banus, in cazul culegerii de versuri Diamantul; neputincioasa in fata presiunilor "de sus", aparitia cartii ii oferea doar ocazia de a-si recunoaste resemnarea: "Lui Croh, o carte pe care el a ajutat-o sa fie mai putin proasta decit ar fi fost, dar care, vai, e asa cum e - palida, ciuntita, jumulita." (octombrie 1965). Ajustarile, surprizele intervenite pe parcursul tiparirii puteau fi stupefiante, o sursa de umilinta pentru autor si de retezare a oricaror satisfactii. Daca la lectura manuscrisului criticul isi dadea avizul favorabil, restul aproape ca nu mai conta. Multumirea sufleteasca trecea pe primul plan pentru poetul Petre Solomon, odata iesita de sub tipar Culoarea anotimpurilor, in august 1977: ". Moni, cel dintii cititor al plachetei si cel dintii care a crezut in ea". Diferentele de virsta sau de traiectorie profesionala se estompau, nu mai contau in fata considerentelor strict de breasla. Demostene Botez sau Zaharia Stancu, exemple culese la intimplare, nutresc egala deferenta si recunosc la unison virtutile criticului. Situati in perimetre separate de afirmare scriitoriceasca, Virgil Carianopol (pe volumul Viorile virstei, 1978) alaturi de Cella Serghi (pe un roman tirziu, din 1983: Aceasta dulce povara, tineretea) se declara indatorati criticului pentru incurajarile venite exact cind aveau mai multa nevoie sa fie scosi din marasm. Mai edificatoare marturie decit a lui Ovidiu Constantinescu, autorul romanului Sfirsit de spectacol, nici ca se poate: "Draga Moni, mina prieteneasca pe care mi-ai intins-o acum citiva ani mi-a purtat noroc, fiindca primul articol publicat in Gazeta Literara m-a facut sa-mi dau seama ca mai am inca destul curaj pentru a ma aventura din nou intr-o competitie ce seamana foarte bine cu tauromahia. Iti multumesc si, ca dovada ca-ti sint prieten, te asigur ca n-am nici o pretentie sa citesti acest roman, pe care ti l-am oferit doar omagial si cu toata dragostea" (aprilie 1970). Aproximativ in imprejurari similare, exprima ginduri identice Ion Biberi, si el unul dintre mai recentii "recuperati": "Domnului Ovid S. Crohmalniceanu, aceste pagini care - fara nici o indoiala - nu ar fi aparut, daca intr-o zi - sint citiva ani de atunci - domnia sa n-ar fi intins o mina cu stringere calda si indemnatoare de nadejdi, cu recunostinta si - daca imi ingaduie - cu dragoste" (februarie 1971, pe o tiparitura cu destinatie educational-enciclopedica, autorul fiind medic de profesie: Viata si moartea in evolutia universului). Indatorati, deopotriva, se marturiseau si

În: Observator cultural [Resursă electronică]. / Observator cultural : Versiune electronică a serialului "Observator cultural". ─ [sl]: [sn], [sa]